"Liniste".... No comment!

E miezul zilei.... Caldura aproape sufocanta te face sa stai aproape permanent cu geamurile deschise.... Iar, la un moment dat, simtindu-ti picioarele usor umflate si capul tulbure, simti nevoia sa te intinzi la orizontala... Iti iei o cana de ceai (setea e mare...), cateva carti si reviste la marginea patului (in caz ca nu adormi, macar sa ai ce face...), iti dai drumul la muzica in surdina si.... te intinzi pe pat...
Dar, cand relaxarea pare mai dulce, cand crezi ca poti atipi nitel, de afara, de prin vecini.... rabufnesc efluvii muzicale... Muzica "buna" (manele date la maximum...) iti inunda intimitatea. Si te gandesti "Ce naiba? Tocmai acum?"
Pentru Dumnezeu!... oameni buni!... Daca nu puteti (si nu vreti...) sa va odihniti, macar lasati-i pe ceilalti sa-si duca oboseala la culcare in tihna...
Chiar ma gandeam: Ce-ar fi sa inund si eu intimitatea vecinilor cu efluvii de Bach si Beethoven? Chiar vreti asta, oameni buni? Am de unde!......

Zona crepusculara...

Sunt momente in care ma simt mai mult sau mai putin dezorientata, descumpanita. De regula incerc sa fiu realista, cu picioarele pe pamant, sa incerc sa nu ma alarmez degeaba... stiu ca nu se merita... Si totusi... sunt momente cand ma agit fara motiv; cred ca este influenta celor din jurul meu.
E adevarat... vremurile sunt tulburi. Viata in societatea de azi, o veritabila jungla, in care poti fi atacat de orice fiara ce traieste in ea, este cumplit de dura. Si totusi nu se merita sa-ti consumi energia agitandu-te fara motiv si agitand si spiritele celorlalti.
Traim uneori intr-o zona crepusculara. Depinde de noi, doar de noi, daca ne indreptam spre zi sau spre noapte...

S-a sfarsit!...

Si s-a sfarsit inca o sesiune de bacalaureat... Cu incidente sau fara, asta a fost sa fie... In orice caz nu e prima si nici ultima de acest gen...
Si s-a sfarsit... Dar va veni alta... si alta... si alta...
Ma intreb... Oare se mai poate numi bacalaureatul de acum, ca pe vremuri, "examen de maturitate"?
Problema ramane deschisa.... Deocamdata e un imens experiment, o mare brambureala... Pana cand???

Invitatie la ceai

Resimt din ce in ce mai puternic oboseala unui an de munca. Si, daca ma gandesc mai bine, oboseala de acum s-a acumulat in mai mult de un an. Si tare imi doresc, in aceste conditii, sa uit de tot ceea ce inseamna stresul si oboseala vietii de zi cu zi.
Parca totusi visez sa stau avand in fata o ceasca de ceai fierbinte si tare, o carte deschisa si capul rezemat de spatarul unui fotoliu. Si asta si fac, adeseori, numai ca oboseala nu se risipeste in intregime.
Dar pana atunci va invit sa savurati alaturi de mine aburii unei cesti de ceai fierbinte...

Un simplu multumesc...

Au fost momente in viata mea (si nu putine...) cand am incercat sa fac cat mai multe fapte bune... sau cel putin sa-mi fac datoria de OM. Cat de bine am reusit... nu stiu... dar cel putin am incercat. Nu am pretins, adesea, nimic in schimb, dar cel putin as fi preferat sa mi se spuna macar un simplu (si sincer...) MULTUMESC.
Adesea mi s-a spus... dar nu de putine ori nu am primit in schimb nici macar o multumire tacuta.
Nu am pretins niciodata ca fac cuiva bine pentru a fi rasplatita cu ceva. Si totusi.... Si totusi as fi preferat ceva placut in schimb. Nu rasplata, nu ajutor, desi uneori as fi avut nevoie si de asa ceva... Ci macar un banal "loc de buna ziua", cum s-ar spune... Macar simpla recunoastere, simpla, seaca, a faptului ca atunci, candva, am facut un bine...
Voi continua, ca si pana acum, sa fac pe cat posibil bine... Dar voi invata din ce in ce mai mult sa tratez pe cei care ma ignora cu aceeasi moneda. Pentru ca zau ca se merita....

Deranj?

Au fost momente cand, incercand sa promovez ceva mai brutal o idee expusa pe blog, primeam in schimb mesaje oarecum afectate de genul: "Nu mai trimiteti astfel de mesaje tuturor, s-ar putea ca unele sa-i deranjeze pe cei care le primesc."
Deranj? Eu nu m-as simti deranjata. Ba mai mult decat atat, as deschide mesajul, fie si doar din simpla curiozitate, si as incerca sa raspund provocarii continute eventual in el. Parca ce m-ar costa? Doar cateva minute din timpul meu liber, minute pe care oricum le-as pierde aiurea.
Deranj? Daca s-ar simti deranjul, poate ca mesajul ar fi sters oricum, fara comentarii inutile. E adevarat ca multe asemenea mesaje pot fi considerate spam. Dar poate ca cel care le-a trimis vrea intr-adevar sa comunice ceva, sa provoace la discutii, dezbateri care pot fi provocator de interesante. Si atunci? De unde atata deranj?
Sper sa am curajul (pot spune chiar tupeul...) de a trimite cat mai multe asemenea mesaje, chiar cu riscul de a deranja pe altii. Poate ca vor fi unii suficient de deranjati incat sa raspunda provocarii...

Hazard

Nu o data ma simt expusa voii hazardului... Muncesc... si muncesc adesea enorm... Si castig uneori mult mai mult decat m-as fi asteptat la acel moment. Si totusi astept cu mult mai mult de la viata, cu mult mai multe rezultate favorabile. Si asta pentru ca simt ca sunt supusa hachitelor unui hazard nemilos... expusa hachitelor celor din jurul meu.
Poate ca uneori cred ca pot obtine cu mult mai mult... Chiar daca nu merit intotdeauna tot ceea ce mi-as dori. Si simt asta pentru ca, de multe ori, ceea ce fac este oarecum apreciat, dar nestarnind implicarea masiva si energica a celor din jurul meu. Si din pacate nu reusesc sa conving pe ceilalti ca se poate cu mult mai mult. De ce oare?
Sa fim cu totii atat de mult expusi si supusi hazardului?

Carti... Carti... Carti...

Le-am descoperit in frageda-mi pruncie. Mai in gluma, mai in serios, spuneam adesea ca am fost un copil... oarecum anormal... in sensul ca preferam cartea unor zbantuieli aparent nevinovate. Si totusi recunosc faptul ca orice carte citita imi deschide noi universuri, noi lumi, noi dorinte de a citi mereu alte si alte carti.
Le-am descoperit in frageda-mi copilarie si... simt ca nu le voi parasi niciodata. Citesc enorm si parca niciodata indeajuns. Poate datorita faptului ca nu am preferinte de lectura deosebite, iesite din comun, ci vreau mereu sa citesc orice imi cade in mana.
Am citit mereu ... mai mult sau mai putin... Citeam in tren, in tramvai, pe o banca din parc, acasa.... oriunde... Dar citeam... Eram in stare sa cumpar carti de oriunde: tarabe, librarie, anticariate, mai nou magazine online. Imprumutam si de la biblioteca, cu regretul ca trebuia sa duc cartile inapoi sau ca nu gaseam intotdeauna carti suficiente pentru a-i satisface apetitul pentru lectura. Si mai intotdeauna simteam un acut sentiment de frustrare ca nu pot sa cumpar carti atatea cate imi doream.
Carti... Carti... Carti... Le voi dori mereu din tot sufletul. Nu! Nu vor inlocui viata reala, dar vor fi mereu acea portita de evadare spre lumi noi, aproape ireale dar parand cumplit de reale uneori.

Comentand pe marginea unei teme date.... si pe alaturi...

Dupa cum povesteam in ultimul meu articol, tocmai am terminat o serie de articole inscrise intr-o campanie de promovare a lecturii. Dincolo de amanuntele mai mult sau mai putin "strict tehnice", legate de campania in sine, speram sa port o discutie (sau mai multe...), prin siruri interminabile de comentarii, pe marginea acelor articole sau doar pe unele dintre ele. Comentariile insa au intarziat sa apara... din pacate... Sa nu se creada ca nu am incercat sa provoc discutii. Desi, din pacate, nu am avut curajul, sau mai bine spus tupeul, de a spune direct ceea ce gandeam si doream, am facut nenumarate aluzii mai mult sau mai putin directe privind dorinta mea de a "fi comentata".
Din pacate, uneori simteam ca ma lovesc, cel putin aparent, ca de un zid. Mi se spunea de pilda ca, in principiu vorbind, blogul este ceva mai intim si mai personal, asa ca toate comentariile sunt, oarecum, mai putin binevenite. Si totusi mi-as fi dorit ca, macar in aceste conditii, sa transform acele articole de pe blog in adevarate forumuri, insa nu stiu cat am reusit asta.
Altii imi replicau ca, in principiu vorbind, nu posteaza nimic pe internet, desi doresc sa scrie, eventual sa publice. Si totusi... care e diferenta? Poti scrie oriunde pentru altii, fie pe hartie, fie pe net, comunicarea cu ceilalti fiind prezenta oriunde.
Erau si motive de a nu comenta legate de lipsa acuta de timp, unele din ele perfect justificate, asa ca nu pot reprosa nimic in acest caz. Dar era uneori si teama, absolut nejustificata, de a expune o parere, oricat de simpla, de sumara ar fi fost aceasta.
Poate ca ma repet... Nu inteleg retinerea unora care citesc un articol de a-si exprima parerea. Poate ca unele articole nu pot fi comentate asa usor. Dar sunt unele care se cer a fi comentate, mai mult sau mai putin... si se pot comenta, chiar depasind abordarea initiala a temei.
Sper sa prind si acea zi in care voi vedea un numar mai mare de comentarii... Fie si doar pe unele din articolele postate. Pentru ca inca mai cred ca se poate...

S-a sfarsit!... Dar va continua!...

7 saptamani... Da, timp de 7 saptamani m-am implicat intr-o campanie de promovare a lecturii. Am facut-o din pasiune; marturisesc ca imi place enorm sa citesc, chiar daca nu prea am timp intotdeauna asa cum mi-as dori sau sunt nevoita sa citesc multa literatura de specialitate in detrimentul beletristicii. Am facut-o din pasiune, desi premiile in carti puse in joc, desi nu foarte mari, nu sunt deloc de neglijat.
Am luat, ca premiu, de doua ori carti in valoare de 100 ron... Deci 200 ron in total. E mult? E putin? Desigur, as fi putut si mai mult. Dar, pentru inceput... e ceva destul de consistent. Important este ca am castigat experienta. In plus, am castigat si curajul de a merge mai departe, cu mult mai mult curaj si cu o alta "strategie", pentru a castiga tot mai mult. Poate nu urmaresc doar castigul in sine, ci si posibilitatea de a-mi demonstra (si nu doar mie...) ca... se poate.
Inca mai astept rezultatul final. Si inca mai astept clipele acelea in care cineva de pe net, oricare ar fi acel "cineva", va avea curajul de a discuta cu mine si cu toti ceilalti pe... o tema data.